• Statul poate stabili obiectivele și politica de dividend, dar intervenția directă în deciziile operaționale reduce autonomia managementului și complică răspunderea pentru rezultate.
• Dragoș Huru spune că influența acționarului public trebuie exercitată prin canale formale, nu prin intervenții informale venite din ministere sau din administrația locală.
• Mai multe centre de putere pot impune obiective contradictorii, iar compania riscă să fie administrată după criterii politice, nu exclusiv după valoarea economică și performanța sa.

Statul controlează, managementul pierde autonomie

Dacă ai bani investiți într-o companie de stat, te interesează nu doar cât profit produce, ci și cine ia efectiv deciziile care îi pot crește valoarea. Dragoș Huru, profesor de economie, spune că statul are dreptul să stabilească obiectivele, politica de dividende și limitele de risc, dar consideră că problema apare atunci când acționarul public intră direct în deciziile operaționale ale managementului.

Pentru tine, diferența contează deoarece un CEO poate fi evaluat pentru rezultate pe care nu le controlează integral. Obiectivele pot fi stabilite de acționar, însă deciziile prin care acestea sunt atinse trebuie să rămână în responsabilitatea managementului.

Statul stabilește obiectivele, dar intră în execuție

Huru pornește de la ideea că utilizarea banului public cere disciplină, însă avertizează că reducerea costurilor nu trebuie confundată cu eficiența.

„Banul public impune moderație”, spune profesorul universitar.

Un manager mai ieftin nu produce automat economii pentru contribuabil. Dacă deciziile slabe duc la investiții ratate, pierderi sau nevoia repetată de subvenții, costul final poate depăși cu mult economia făcută prin limitarea remunerației.

În această logică, performanța managementului este evaluată prin costul total pentru companie și contribuabil, nu doar prin salariul directorului.

Intervenția statului limitează decizia managerială

Huru trasează o diferență între dreptul legitim al statului de a controla compania și intervenția directă în administrarea ei.

„Abuzul începe atunci când statul intervine în modul în care intervine în decizia cum managementul livrează obiectivele”, spune acesta.

El include aici numirile, achizițiile și implicarea în operațiunile curente. În viziunea sa, statul poate spune ce rezultate așteaptă, dar nu ar trebui să stabilească informal fiecare pas prin care managerul ajunge la ele.

Deciziile operaționale trebuie să fie lăsate managementului, dacă acesta urmează să fie tras ulterior la răspundere pentru rezultate.

Canalele formale separă acționarul de manager

Dacă statul este acționar, Huru spune că influența lui trebuie exercitată prin mecanismele oficiale de guvernanță: adunarea generală a acționarilor, scrisoarea de așteptări și contractul de mandat.

„Telefonul de la minister sau de la o primărie, nu e un astfel de canal”, spune profesorul de economie.

El invocă și principiul separării funcției de proprietar de cea de regulator și de elaborarea politicilor, astfel încât compania să poată funcționa după reguli clare și să nu primească simultan instrucțiuni contradictorii.

Mai mulți șefi fragmentează răspunderea CEO-ului

Un CEO dintr-o companie publică poate răspunde simultan în fața mai multor centre de influență. Huru enumeră ministerul de resort, Ministerul Finanțelor, administrația locală, sindicatele și actorii politici.

Problema apare atunci când fiecare urmărește un obiectiv diferit. Managementul ajunge să răspundă unor priorități care nu sunt întotdeauna măsurate prin performanța economică a companiei.

Obiectivele nefinanciare sunt uneori impuse informal, fără să fie compensate explicit, ceea ce poate distorsiona modul în care CEO-ul își stabilește prioritățile.

Politicul schimbă logica de administrare

Huru atrage atenția că statul nu trebuie privit ca un acționar complet neutru, deoarece deciziile pot fi influențate și de obiective care nu țin direct de valoarea companiei.

„Politicianul, oriunde în lume, trebuie ținut cont că nu este un acționar neutru”, spune acesta.

El indică drept riscuri folosirea companiilor publice pentru angajări, contracte sau vizibilitate electorală. În această situație, costurile pot fi suportate de contribuabili și de ceilalți acționari, în timp ce compania își pierde autonomia comercială.

Statul schimbă regulile între profit și cheltuieli

Pentru companiile în care statul este acționar majoritar, Huru vede o contradicție între modul în care sunt extrase profiturile și modul în care sunt administrate cheltuielile.

„Statul se comportă ca un investitor privat când încasează, dar ca o administrație când plătește”, spune Huru.

Pentru tine, ca investitor, miza este dacă aceleași criterii de performanță sunt aplicate consecvent. Dacă managementului îi sunt cerute rezultate comerciale, dar deciziile sale sunt limitate de intervenții externe, responsabilitatea și controlul nu mai rămân în același loc.