Am o prietenă, Cristina, care are o replică standard pentru orice situație: „Nu îmi da greu.” Nu „nu e greu”, nu „mă descurc”, nu. „Nu îmi da greu.” De parcă greul e un colet pe care i-l pasezi la ușă și ea refuză să semneze primirea. Și e fantastic, pentru că ea aplică replica asta la tot. La muncă, șeful: „Cristina, poți să faci un raport?” Ea: „Sigur, dar nu îmi da greu.” Adică ce, raportul să fie cu font mare, fără cifre, cu poze și o concluzie gen: „Suntem bine, mulțumim”? Dacă există Excel în poveste, deja e considerat „greu” și intră la categoria „să facă altcineva, mai matur”. La sală, antrenorul: „Hai, încă 10 repetări!” Cristina, cu demnitate: „Nu îmi da greu.” Antrenorul: „Dar asta e ideea…” Ea: „Ideea să fie ușoară.” Și după aceea se miră de ce singurul mușchi lucrat e mușchiul ironic. Cea mai tare e la relații. Iese cu un tip, el: „Hai să vorbim serios despre noi.” Cristina: „Vai, nu îmi da greu.” Și-l vezi pe băiat cum se transformă din romantic în contabil emoțional: „Deci… noi ce suntem?” „Suntem relaxați.” „Și viitorul?” „Fără atașamente, te rog. Nu îmi da greu.” Practic, ea vrea iubire ca pe Wi Fi: să meargă bine, dar să nu ceară parolă. Într-o zi am fost cu ea la cumpărături. Alege un pepene uriaș, îl pune în brațe și, fix când ajungem la casă, mi-l împinge: „Ține tu, nu îmi da greu.” I-am zis: „Cristina, pepenele ăsta e greu prin definiție.” Ea: „Da, dar nu trebuie să fie greu pentru mine. Greul e pentru univers, pentru destin… pentru tine.” Și culmea, funcționează. Pentru că toți cedează. Oamenii nu se luptă cu „nu pot”, dar se înmoaie la „nu îmi da greu”, că sună delicat, ca o rugăminte, nu ca o lene. E lene cu dantelă. Dar o respect. Femeia a inventat un sistem: își protejează energia și nervii și unghiile. Și dacă o întrebi care e secretul fericirii, îți zice simplu: „Să nu cari nimic… mai ales responsabilități.”
Advertisment