Să-ți fie bine! O seară ”linistită”

Într-o seară, eu și soția ne hotărâm să montăm televizorul „ca lumea”, pe perete, să fim și noi familie modernă: mai puține cabluri la vedere, mai multe certuri la auz. Și fix când mă pregăteam să apăs butonul de pornire, soția vine cu vocea aia calmă care anunță de obicei dezastru.

„Iulie, am două vești: s-a ars televizorul, nu mai ai la ce să te uiți.”

Eu: „Stai, iubire… întâi să văd care e vestea proastă.” 

Ea: „Am zis deja amândouă.”

Mă uit la priză și observ: nu televizorul era problema, priza era arsă. Genul de arsă de parcă făcuse grătar cu mici în ea. Eu, ca bărbat responsabil, am zis imediat: „E clar, trebuie un specialist.” Adică… un prelungitor.

În casa noastră, prelungitorul nu e cablu. E filozofie de viață. E genul de unealtă care spune: „Nu reparăm, ocolim.” Îl scot ca pe Excalibur, îl întind prin cameră și declar: „Uite, dragă, cablul ăsta tip prelungitor prelungește viața televizorului.” Ea mă privește ca pe un medic care tocmai a recomandat ceai de mușețel pentru o fractură.

Ne apucăm de montat. Eu țin televizorul, ea citește manualul. Asta e combinația perfectă: eu transpir, ea comentează. La fiecare șurub, ea: „Așa scrie?” Eu: „Nu, dar așa simt.” Și cum simțeam eu, simțea și gravitația.

După 20 de minute, avem pe perete suportul. Strâmb, dar cu personalitate. Când îl punem pe el televizorul, soția zice: „E drept?” Eu: „E drept… pentru un televizor care a trecut prin multe.”

Băgăm în prelungitor, apăs butonul: pornește! Eu sunt în extaz, de parcă am inventat curentul. Soția, sec: „Deci nu era ars televizorul.” 

Eu: „Nu. Era doar… dramatic.”

Și atunci ea: „Bine, dar priza arsă?” 

Eu: „O rezolvăm.” 

Ea: „Cum?” 

Eu, mândru: „Mai luăm un prelungitor. Să prelungim și casa.”

Morala? Uneori, în cuplu, nu contează să repari problema. Contează să ai un cablu suficient de lung încât să ajungi la liniște.