Ajuns la vârsta la care nu mai alerg după răspunsuri ca după iepuri speriați, îmi recunosc înfrangerea mentala. Le las, gandurile, să vină singure, încet, cum se așază roua pe iarbă. Și, deși oamenii mă întreabă adesea „Care e scopul meu pe pământ?”, eu am învățat să întorc întrebarea pe toate fețele, ca pe o piatră netedă în palmă.
Advertisment
La tinerețe credeam că scopul e o țintă: să ajungi undeva, să strângi ceva, să fii cineva. Mai târziu am văzut că țintele se schimbă, iar cine eşti tu nu stă cuminte într-un singur cuvânt. Scopul nu e un stâlp bătut în pământ, ci o potecă. Și poteca se face mergând, nu planificând-o până la ultima frunză.
Scopul tău, dacă mă întrebi pe mine, nu e o propoziție frumoasă pentru o carte de vizită. E felul în care îți porți viața. Uneori se arată în lucruri mici: să nu minți când ți-e comod, să nu lovești cu vorba când ești rănit, să îți ții promisiunile când nimeni nu te vede. Alteori e în curaj: să pleci din locuri care te micșorează, să ceri iertare, să ierți, să începi iar.
Titlurile zilei
Am observat un lucru: oamenii care își caută scopul ca pe un obiect îl pierd des; cei care îl trăiesc ca pe o practică îl găsesc fără să-și dea seama. Poate că scopul tău e să aduci un strop de lumină acolo unde ajungi: în muncă, în familie, în singurătate. Nu lumină de spectacol, ci lumina aceea caldă care nu face zgomot.
Dacă vrei un semn simplu, ia-ți o foaie și scrie trei momente în care ai simțit că „așa e bine”. Uită-te ce au în comun. Apoi fă mâine un gest mic în direcția aceea. Scopul nu te cheamă cu trâmbițe; de multe ori îți șoptește. Tu doar să ai răbdare să-l auzi.