Femeia frumoasă, varianta „bibelou”, e una dintre cele mai persistente invenții sociale: se pune frumos pe raft, se admiră din toate unghiurile și foarte important, nu se împlică în conversație. Are voie să zâmbească, să fie „drăguță”, să dea din cap aprobator și să nu strice decorul cu idei. În fond, ce este mai nelalocul lui decât o femeie atrăgătoare care… gândește cu voce tare?

Cutuma e simplă și nescrisă: frumusețea vine cu mod silențios. Dacă e frumoasă și are opinie, devine brusc „prea mult”. Dacă e frumoasă și contrazice, e „arogantă”. Dacă e frumoasă și știe, „sigur a citit pe diagonală” sau „i-a zis cineva”. Iar dacă îndrăznește să fie frumoasă și deșteaptă simultan, societatea intră în avarie: trebuie neapărat să fie o explicație, o scuză, o etichetă care să pună lucrurile la locul lor.

Ironia e că această „admirație” e doar o formă de control cu fundiță. Când îi spui unei femei frumoase că e „perfectă așa cum e” dar te deranjează când vorbește, nu o apreciezi  o ambalezi. O vrei estetică, nu autonomă; plăcută, nu clară; elegantă, nu articulată. E un compliment care vine cu condiții, ca un cadou care trebuie returnat dacă nu-l folosești „corect”.

Titlurile zilei

Da, creierul ei merge grozav. Tocmai asta e problema pentru unii: ideea că este capabilă să analizeze, să decidă, să argumenteze, să refuze, si să negocieze. Că nu e un obiect de validare, ci un subiect cu direcție proprie. Așa că apar mecanismele clasice: i se întrerupe fraza, i se explică ce „a vrut să spună”, i se reduce argumentul la emoție („te-ai supărat?”), i se pune în cârcă o intenție („vrei atenție”), i se închide gura politicos („ești prea frumoasă ca să te enervezi”).

Rezultatul? O lume care cere femeilor frumoase să fie vizibile, dar nu audibile. Să fie prezente, dar nu participante. Să fie muze, nu minți. Și poate că adevărata „necuviință” nu e opinia lor, ci disconfortul nostru când bibeloul se ridică de pe raft, își ia loc la masă și spune, calm: „Acum vorbesc eu.”