Într-un top al atractivității țărilor pentru investiții ale companiilor private, realizat pe firma globală de consultanță PwC, România s-a clasat pe locul 28 din 34 de țări din Europa, Orientul Mijlociu și Africa. O poziție foarte proastă. Dacă intrăm în detaliile celor 37 de parametri analizați din 7 categorii diferite, descoperim lucruri extrem de interesante.
Advertisment
Suntem pe primul loc la nivelul taxelor, adică avem taxe mici. Practic, cum s-ar spune, suntem un paradis fiscal. Stăm bine la capitolul macroeconomie, unde suntem pe locul 8, adică suntem apreciați pentru echilibrul macroeconomic și, în special, pentru creșterea economică înregistrată. Dacă însă ne ducem la polul opus, vedem care sunt parametri care ne aruncă la finalul topului.
Așa descoperim că stăm foarte prost la criteriile legate de sănătate publică, locul 34, adică ultimul, la competențe și talente suntem pe locul 32, la tehnologie și infrastructură suntem pe locul 30, iar la mediul de afaceri suntem pe locul 26. După ce a căzut comunismul și a venit capitalismul, spuneam tuturor investitorilor străini să vină în România, pentru că suntem ieftini, adică salariile sunt mici, avem o forță de muncă destul de calificată, care costă puțin, și suntem o piață economică și de desfacere de 23 de milioane de locuitori.
Din păcate, după trei decenii, tot asta le spunem investitorilor: că avem salarii mici și taxele fiscale sunt reduse. Din păcate, taxele pe muncă sunt mari, chiar foarte mari. Problema este că în acest moment celelalte criterii – educație, infrastructură, sănătate, digitalizare și birocrația administrației publice încep să conteze cel mai mult în decizia companiilor private. Iar aici suntem pe ultimele locuri. La început, toate companiile se bucură că taxele sunt mici, dar apoi văd că trebuie să plătească mai mult la propriu și la figurat, pentru fanariotismul administrației publice, pentru lipsa drumurilor bune, care înseamnă costuri de transport mai mari, pentru educație, care înseamnă lipsa unor competențe și talente, care acum se văd pe piața muncii.
Ca să nu mai vorbim de infrastructura de sănătate publică, care costă pe toată lumea. Cei care au bani se duc în sectorul privat, unde trebuie să scoată bani din buzunar, iar cei care se duc în spitalele de stat trebuie să scoată bani din buzunar pentru șpagă. Ca să nu mai vorbim de tinerii români, adică de forța de muncă de astăzi și de mâine, care vrea să plece din țară nu neapărat din cauza salariilor, ci pentru că au o percepție proastă față de ce se întâmplă în România și încotro se duce țara. Când lumea pleacă în Germania, Franța, Anglia, nu pleacă pentru că acolo taxele sunt mici, ci pentru că acolo au toate celelalte lucruri unde România stă prost.