Puține deserturi pot spune că au devenit un simbol recognoscibil dintr-o singură mușcătură. Vafele belgiene sunt printre ele. Crocante la exterior, pufoase la interior, simple și totuși versatile, au ieșit demult din piețele de duminică din Bruxelles și au ajuns un reper global al comfort food-ului.
Advertisment
Povestea lor începe în Belgia medievală, unde primele „wafers” erau coapte între două plăci de fier, decorate cu simboluri religioase sau heraldice. Plăcile de vafe se moșteneau. Fiecare familie avea modelul ei. Ca o semnătură comestibilă. Numele vine din germanicul waffla – fagure, de unde și forma. Mai târziu apar două variante emblematice: vafele de Bruxelles, ușoare și aerate, și vafele de Liège, dense, dulci, cu bucăți de zahăr perlat care trosnesc ușor între dinți.
Rețeta lor clasică nu are nimic spectaculos la prima vedere: făină, ouă, lapte, unt, zahăr. Uneori drojdie, alteori praf de copt. Aparatul se încinge, aluatul se toarnă exact cât trebuie. Capac închis. Nu te uiți la ceas, ci la abur. Când vafa e gata, nu o anunță sunetul, ci culoarea: aurie, cu margini ușor caramelizate.
Titlurile zilei
Vafele se mănâncă cu mâna, fără grabă. Cu zahăr pudră, cu ciocolată, cu frișcă, cu fructe sau – uneori – simple. Calde. În Belgia, sunt street food. În copilărie, sunt răsfăț. Astăzi, sunt o pauză.
În cultura pop, vafele au primit superputeri odată cu Stranger Things. Eleven nu doar le mănâncă, le iubește. E prima plăcere mică pe care și-o permite. Iar vafele devin un gest de supraviețuire emoțională, nu un produs. Pentru că, uneori, copilăria se rezumă la ceva cald, dulce și familiar, mâncat în liniște.
Astăzi, vafele se mănâncă fără tacâmuri și fără reguli. Sunt reinterpretate peste tot. Cu zahăr pudră, cu ciocolată, cu frișcă, există variante cu pui prăjit, matcha, caramel sărat sau vegane. Dar adevărul e altul: cea mai bună vafă e cea care te face să zâmbești fără motiv. Simplu. Gustos. Poftă bună!