Uneori, cele mai întunecate povești încep cu ceva dulce. O plăcintă cu căpșuni, de exemplu. În universul lui Stephen King, in Thinner, o plăcintă cu căpșuni devine obiect blestemat: ceva familiar, cald, domestic, transformat într-o pedeapsă inevitabilă. Tocmai asta o face să funcționeze. Pentru că știm gustul. Pentru că nu pare periculoasă. Pentru că răul, la King, intră în casă prin bucătărie.
Advertisment
Dar, dincolo de această umbră literară, strawberry pie rămâne unul dintre cele mai recognoscibile deserturi ale copilăriei americane. Deși plăcintele cu fructe au existat peste tot în Europa, strawberry pie, ca desert distinct, se fixează cultural în America secolelor XIX–XX. Căpșunile nu țineau mult.
De aceea, plăcinta cu căpșuni era un desert de sezon. Un eveniment. Se făcea repede, se cocea până când sucul dădea pe margini, iar aluatul devenea auriu. Nu o tăiai fierbinte. Așteptai. Se mânca repede și se ținea minte.
Totul începe cu aluatul. Făină simplă, unt rece tăiat în bucăți mici, un praf de sare și puțin zahăr. Nimic mai mult. Ingredientele se amestecă rapid, aproape neglijent, cu mâinile sau cu o furculiță, doar cât să se lege. Apa se adaugă rece, puțin câte puțin. Aluatul nu trebuie frământat, ci adunat. Se strânge într-un disc și se lasă la rece. Timpul face restul.
Titlurile zilei
Între timp, căpșunile. Coapte, dar nu moi. Spălate, curățate de codițe, apoi tăiate sau zdrobite ușor. Se amestecă cu zahăr, uneori cu puțin suc de lămâie, și se lasă să-și lase sucul. În rețetele vechi, o parte din acest amestec se fierbea scurt, până când lichidul devenea ușor legat. Mai târziu, au apărut soluțiile rapide: amidon sau gelatină, adăugate pentru a ține umplutura laolaltă.
Aluatul rece se întinde și se așază într-o formă simplă de plăcintă, peste care se pun căpșunile cu tot cu suc. Deasupra, fie un capac de aluat, fie câteva fâșii de aluat. Se coace până când aluatul devine auriu și sucul începe să dea pe margini. Atunci e gata. Simplu și gustos, poftă bună!