Eat me. La masa lui Eminescu

Ce mânca Eminescu când nu hrănea infinitul? Ei bine, Mihai Eminescu nu trăia doar din metafore.
La aperitiv, alivenci — plăcinte cu mălai și brânză, gustul copilăriei moldovenești, probabil aceleași pe care Eminescu le știa de mic. Apoi veneau pârjoalele moldovenești, făcute din carne de vită și porc, cu verdețuri și mici variații de la o bucătărie la alta. O rețetă care a supraviețuit timpului aproape intactă, ca un vers bun.
Urma zeama de găină de curte, acrită cu borș și îmbogățită cu tăiței de casă.
Ca fel principal, tochitura moldovenească ocupa loc de cinste: carne de porc prăjită, amestecată cu chișcă, adică un cârnat de casă cu orez. Sarmalele coapte în bostan și fierte în vin completau tabloul, alături de o tocăniță de pui cu hrișcă, o cereală comună pe atunci.
Desertul? Poale-n brâu, firește. Pentru că nici geniile nu refuză ceva dulce.

Când vine vorba de băutură, țuică fiartă, vin fiert sau vin roșu. Se spune că Eminescu știa să aleagă cârciumile bune. Mânca, fuma, bea cafele, cânta cu lăutarii. Avea o voce blândă, un zâmbet liniștitor și un talent muzical prea puțin cunoscut.

Desigur, când Veronica Micle era prin preajmă, probabil că meniul devenea secundar. Și când ești îndrăgostit, mai ales de Veronica Micle, mâncarea devine un detaliu administrativ. Se spune că atunci când Veronica apărea în peisaj, poetul uita nu doar să mănânce, ci și să fie rațional. Dacă ar fi existat pe atunci nutriționiști, i-ar fi spus probabil: „Domnule Eminescu, reduceți cafeaua și evitați relațiile toxice.” Dar atunci nu exista decât poezia — și Veronica.

Farfuria se golea repede, însă masa lui adevărată era făcută din cuvinte, din nopți târzii și dintr-un infinit care nu ținea de foame, dar ținea de nemurire. Iar noi, cei de azi, rămânem la ospățul lui cel mare: poezia, singura care nu se termină niciodată.