Când toamna e pe sfârșite, se întunecă devreme, iar frigul începe să intre pe sub haină, un ceaun care fierbe încet devine greu de ignorat. Miroase a ceapă călită, a boia și a carne fragedă. Înăuntru? Gulaș.
Povestea începe în Alföld, Marea Câmpie Ungară unde păstorii de vite petreceau mult timp departe de așezări. Își găteau mâncarea într-un ceaun pus deasupra focului, folosind ingredientele pe care le aveau la îndemână. De la ei vine și numele preparatului: în maghiară, cuvântul din care provine „gulaș” înseamnă „păstor de vite”.
Primele variante se mâncau cu pâine, fără cartofi. Nici boiaua nu a fost acolo de la început. A intrat mai târziu în rețetă și i-a dat culoarea roșiatică și aroma pe care le recunoaștem astăzi. Treptat, mâncarea păstorilor a ajuns în hanuri și pe mesele orașelor, devenind un simbol al bucătăriei maghiare.
Dar ce face gulașul diferit de alte tocănițe? Mai întâi, în Ungaria este o supă consistentă, cu zeamă din belșug. Apoi vine gustul: ceapă gătită în grăsime, boia dulce, usturoi și puțin chimen. Iar culoarea roșie nu înseamnă neapărat că este iute.
Prepararea începe cu ceapa, peste care se pune boiaua, urmată imediat de puțină apă, ca să nu se ardă și să devină amară. Se adaugă carnea de vită și se lasă să fiarbă încet. Când este aproape fragedă, vin cartofii, legumele și restul de apă. Cât afară se lasă seara, în ceaun se adună aromele.
De-a lungul timpului au apărut multe variante, iar una dintre cele mai neașteptate a ajuns chiar într-un film cu Sherlock Holmes. În filmul din 2011, detectivul jucat de Robert Downey Jr. laudă un gulaș de arici servit într-un cort. Spune că nu-și amintește să fi mâncat unul mai bun.
Gulașul cere timp, dar la prima lingură înțelegi de ce merită așteptarea. Mai ales într-o seară rece de toamnă. Simplu si gustos, asa ca… Poftă bună!
Advertisment