În anul 1930, inginerul Carl Breer de la Chrysler stă pe aeroportul din Dayton, Ohio, și privește escadrile de avioane militare zburând în formație. Ceva îl deranjează: mașinile de pe stradă merg cu botul înainte, dar, aerodinamic vorbind, ar fi mai eficiente dacă ar merge cu partea din spate înainte. Ceea ce privea era ineficiența fundamentală a industriei auto din acea epocă.

Breer a convins conducerea Chrysler să investigheze aerodinamica în mod serios, o premieră în istoria unei mari companii auto americane. Au construit un tunel de vânt și au testat diferite forme. Concluzia: mașinile anilor ’30 mergeau mai ușor dacă erau întoarse invers. Întreaga industrie construia mașini în sens greșit față de aer.

Răspunsul s-a numit Chrysler Airflow, lansat în 1934. Caroseria era rotunjită, fără colțuri, cu parbrizul ușor înclinat și aripile integrate în caroserie, în loc să fie piese separate montate alăturat. Era o mașină care arăta ca venită din viitor. Din păcate, publicul american al anilor ’30 nu era pregătit pentru viitor.

Titlurile zilei

Airflow a fost un eșec comercial răsunător. Presa a scris că arată ca un pește. Dealerii se plângeau că majoritatea clienților preferau formele pătrate și verticale ale concurenței. Chrysler a fost nevoit să modifice grila frontală de două ori în primii ani, adăugând elemente decorative mai tradiționale ca să îmblânzească designul.

Ironia istoriei: concurența a copiat imediat principiile aerodinamice ale modelului Airflow, dar fără să-și asume riscul estetic. Lincoln Zephyr, lansat doi ani mai târziu, a folosit aceeași filozofie și a devenit un succes. Airflow a dispărut în 1937, după numai patru ani de producție.

Chrysler Airflow a plătit prețul de a fi prea avansat pentru vremurile sale, dar este clară influența pe care a avut-o asupra industriei auto.