Cine crede că pustnicii sunt rupţi de lume se înşeală amarnic. Cu „privirea gândului” scrutând depărtările, sunt peste tot unde e nevoie de ei. Cu o rugăciune îndulcesc apa mării, cu un cuvânt de folosinţă deschid cerurile.
Fiecare dintre aceste cuvinte de folosinţă spune o poveste, fiecare îţi dăruieşte o cheie.
”Oamenii se grăbesc mereu, aleargă. În ceasul acesta se află aici, în celălalt – acolo, în celălalt – mai departe. Şi, ca să nu uite ce au de făcut, e nevoie să îşi noteze. Cu atâta alergătură, tot e bine că îşi mai aduc aminte cum îi cheamă… Nici pe ei înşişi nu se cunosc. Cum să se cunoască? Poţi să te oglindeşti în apă tulbure?”.
“Cel mai bun medicament în orice încercare a noastră este cugetarea la încercările cu mult mai mari prin care au trecut semenii noştri”.
”Cum să nu te minunezi: vezi o păsăruică atât de micuţă cum călătoreşte fără busolă, cum merge în Africa şi se întoarce fără busolă şi îşi regăseşte cuibul. Iar oamenii se rătăcesc cu hărţi şi cu indicatoare. Şi păsările nu merg pe uscat, nu îşi pun semne. Zboară în văzduh, pe deasupra mării. Unde să-şi pună semne? Unele păsăruici se aşează pe pescăruşi, ca pe avioane…”.
”Am trecut cu toţii dincolo de limita răbdării lui Dumnezeu”.
”Când pleacă dragostea, rămâne iadul”.
Advertisment