Dumitru Chisăliță, președinte, AEI: „Trebuie o hotărâre” la plafonarea gazelor

• Ministerul Energiei anunță că analizează plafonarea
• Lipsa unei decizii creează incertitudine în piață
• Incertitudinea din energie crește prețurile

Cu doar două luni și jumătate înainte de termenul expirării plafonului la gaz, Ministerul Energiei re-anunță că analizează un nou plan de plafonare a prețului gazelor. Nu e o decizie, nu e un calendar, nu e o regulă. E o incertitudine. Iar în energie, incertitudinile cresc prețurile.
Nu avem decizii, nu avem calendar, nu avem predictibilitate. Iar piața gazelor nu funcționează pe bune intenții, ci pe contracte care se încheie în general pentru următorul an. Și aici discutăm de contracte de achiziție gaze, pentru rezervarea de capacitate de transport, dar și cele de vânzare și înmagazinare.
Energia nu iartă improvizația, iar piața răspunde la aceste cauze prin scumpire.

Ce se decide acum, înainte de 31 martie 2026?
Ce spune Dumitru Chisăliță, președinte AEI, pentru Aleph Business?

El spune că nu e vorba de liberalizare, pentru că liberalizarea are loc în iulie 2020. El explică faptul că discuția este despre eliminarea plafonului introdus în 2022. În analiza lui, primul pas este o hotărâre clară, pentru că piața are nevoie de reguli, nu de semnale contradictorii. Chisăliță arată că, pentru ca gazul să ajungă la consumator, se leagă mai multe contracte, iar aceste procese cer timp, oferte, negocieri și rezervări de capacitate. În acest context, lipsa unei decizii produce haos și incertitudine, iar incertitudinea împinge prețurile în sus. El dă și un exemplu din piață, unde apar formulări de tipul „în situația în care se va evolua”, deși cadrul legal indică eliminarea plafonării la 31 martie 2026. Concluzia lui este că, indiferent de schemă, nota de plată ajunge tot la consumator, iar miza este un preț corect și cât mai scăzut.

Ce efect are „ping-pong-ul” deciziilor în contractele pentru anul următor?

Dumitru Chisăliță spune că piața gazelor lucrează pe contracte care se încheie, de regulă, pentru următorul an. În logica lui, când statul nu fixează rapid regula, furnizorii și ceilalți actori introduc în oferte o marjă de risc. El subliniază că această bâlbâială se traduce în scumpiri care ajung în final la consumatorul final. În același timp, Chisăliță punctează că finanțarea plafonării tot din banii românilor vine, deci costul se întoarce în economie, direct sau indirect.

De ce România ajunge să plătească mai scump, deși are dependență mică de importuri?

Dumitru Chisăliță pune diferența pe modul de administrare a sistemului și pe decizii care nu țin cont de realitățile din teren. El spune că resursele există și că, inclusiv în perioadele reci, nu apare un risc de criză de aprovizionare. În schimb, managementul defectuos și lipsa de claritate se traduc în costuri mai mari, care devin prețuri mai mari. În final, el avertizează că efectul este sărăcirea populației, prin facturi mai ridicate.