Creșterea producției de biocombustibili este unul dintre mijloacele importante prin care Uniunea Europeană vrea să reducă emisiile de gaze cu efect de seră. La nivel european sunt produse anual în jur de 21 de milioane de tone de biodiesel. Dar, mai mult biocombustibil presupune că vor fi scoase din circuitul agricol suprafețe tot mai mari de teren.
Advertisment
Consecința? Cum producțiile medii la hectar depind în continuare de capriciile vremii, teren mai puțin pentru culturile agricole nu poate să însemne decât producții totale mai mici și implicit presiune pe preț. Iar în contextul actualului conflict, în care cerealele din Rusia și Ucraina ajung în cantități mult mai mici, mult mai greu și scump pe piețele externe, revine din nou întrebarea: mâncare sau biocombustibil? De altfel, la summit-ul G7 din acest weekend, ministrul german de externe a avertizat despre riscurile unei crize alimentare globale.
Am discutat subiectul cu Cezar Gheorghe, consultant al Clubului Fermierilor Români.
“Ce pot să vă spun de la bun început este că am fost unul din promotorii rapiței în România începând cu anul 2005, primul care a schițat, a creionat și a pus în scenă primul proiect de creștere în producție cât mai mare a rapiței în România. Apoi în 2007 firește că mi-am pus întrebarea: Ce facem? Mâncăm sau ardem rapița ca biocombustibil?
Se pare că astăzi întrebarea mă ajunge din urmă. Și pot să vă dau câteva date care să fie cât de cât relevatoare pentru subiectul de astăzi. În primul rând, dacă e să ne referim strict la rapiță, putem spune că este o mare diferență între rapița noastră europeană și canola canadiană pentru simplul motiv că aceea are un conținut redus de acid erucic, deci poate fi folosită în consumul uman, pe când rapița europeană nu prea poate fi folosită decât în blending, adică amestecată cu ulei de floarea soarelui. Aici avem deja prima problemă.”, a declarat Cezar Gheorghe, consultant al Clubului Fermierilor Români.