Iulian Lolea, macroeconomist, Confederația Patronală Concordia: IMCA lovește companiile cu marje mici – retail, distribuție, pharma – dar nici pentru celelalte firme impactul nu este de neglijat: blochează investițiile, investitorii străini nu mai privesc România cu aceiași ochi

• Concordia subliniază necesitatea reducerii cheltuielilor publice.
• Statul trebuie să reducă risipa și cheltuielile administrative.
• Guvernul transferă povara fiscală pe mediul de afaceri și cetățeni.

Confederația Patronală Concordia avertizează că autoritățile trebuie să reducă cheltuielile publice și risipa bugetară, nu doar să transfere povara fiscală către companii și cetățeni.

Organizația atrage atenția că pachetele fiscale 1 și 2, care includ majorarea TVA la 21%, creșterea impozitului pe dividende la 16%, dublarea taxei pentru băncile mari la 4%, majorarea accizelor cu 10% și noi impozite pentru multinaționale, pun presiune pe mediul de afaceri și afectează competitivitatea economiei.

Menţinerea impozitului minim pe cifra de afaceri (IMCA), concomitent cu introducerea unei noi taxe pe cheltuielile intra-grup ale companiilor, este o decizie profund greşită, cu un impact negativ cert asupra economiei, transmit reprezentanţii Concordia, într-un comunicat de presă.

Ce spune Iulian Lolea, macroeconomist, Confederația Patronală Concordia?

„În primul rând, cea mai mare problemă nu este neapărat menținerea IMCA, ci lipsa de predictibilitate: am încercat să fim un partener de dialog credibil, iar totul s-a schimbat de pe vineri pe luni – vineri IMCA „nu mai exista”, discutam despre noua limitare a cheltuielilor intragrup (dezbătută, amendată și îmbunătățită timp de două săptămâni), iar ulterior toată munca a fost aruncată la gunoi și am rămas cu IMCA pentru companiile mari.

S-a văzut deja în 2024 că noul impozit nu aduce venituri semnificative statului, de fapt încasările sunt de 4–5 ori mai mici decât estimările. IMCA lovește companiile cu marje mici – retail, distribuție, pharma – dar nici pentru celelalte firme impactul nu este de neglijat: blochează investițiile (orice proiect nou, ce trebuie amortizat, devine mult mai greu de făcut), investitorii străini nu mai privesc România cu aceiași ochi ca în anii trecuți, iar multe companii trec pe pierdere sau își reduc semnificativ marjele. În final, tot statul pierde: chiar dacă încasează ceva pe IMCA, încasează mai puțin la impozitul pe profit.

Măsura nu este una bună nici economic, nici teoretic; nu se potrivește vremurilor în care trăim, este o măsură „heirupistă” care nu aduce valoare, afectează multe companii românești și nu este o „taxă pe multinaționale”: o plătesc toate companiile, iar cele românești – cu finanțare mai scumpă – sunt chiar mai afectate. În paralel, e nevoie de o reformă fiscal-bugetară reală pentru a împărți povara: pachetul 1 și pachetul 2 par să meargă eminamente spre creșteri de taxe pentru cetățeni și companii, în timp ce reformele la stat întârzie. Dacă reformele nu se fac, e foarte posibil să sufere sute de mii de oameni, mai ales din mediul privat.

La IMCA și la limitarea cheltuielilor intragrup ar fi fost posibile intervenții mai inteligente ale Guvernului: după negocieri și consultarea mediului privat, limitarea putea deveni o măsură bună, care să descurajeze „exportul de profit” – obiectivul declarat – însă a rămas aplicabilă în principal companiilor cu cifră de afaceri sub 50 milioane euro, în timp ce multe multinaționale vizate depășesc acest prag; iar dacă se majorează IMCA sau impozitul pe profit, firmele se adaptează și reduc profitul sau trec pe pierdere. Soluția nu este să renunțăm la servicii publice, ci ca ANAF să-și facă treaba: Codul fiscal are definiții suficiente, cheltuielile sunt bine reglementate, există legislație privind prețurile de transfer; cu controale bine făcute și înțelegerea documentațiilor de transfer pricing, s-ar lămuri unde se transferă profiturile. Un cadru simplu și stabil (o cotă clară de impozit pe profit – 16%, 14%, 17% sau 18% – dar aplicată simplu) ar ajuta mediul de afaceri și, în final, cetățenii.

ANAF are peste 20.000 de angajați și poate acționa, însă are nevoie de reformă: digitalizarea este întârziată sau folosită slab (fie din lipsă de abilități, fie din reavoință), vârsta medie de 58 de ani face dificilă motivarea personalului, este necesară o „resuscitare” a instituției și o reorganizare a organigramei și alocării resurselor (în orașele mici volumul de muncă este mic, în cele mari este foarte mare, iar pregătirea e adesea insuficientă pentru controale la bănci sau companii petroliere).

Cu voință politică clară, focus pe colectarea veniturilor – în special la TVA – și exemplele altor țări (de pildă, Bulgaria) arătând că se poate, România poate progresa; altfel, e „cel mai ușor” să crești CAS, CASS și impozitul pe salarii/venit (unde reținerea la sursă face colectarea facilă), dar cei ~5,3–5,4 milioane de angajați și pensionarii nu pot susține singuri țara cât timp multe taxe rămân necolectate, iar la stat persistă risipa pe salarii și pe bunuri și servicii”, spune el.