Felix Lucian Căprariu, Președinte, Patronatul Întreprinderilor Mici și Mijlocii București-Ilfov: Aceste abordări pe care le vedem astăzi în piață sunt datorate, în mod deosebit, politicii de neacordare prioritară a investițiilor pe distribuție, transport și capacități de bandă, pe care România nu le deține la nivelul necesar

• Statul român controlează 70% din producția de energie.
• Statul caută soluții să scadă prețul energiei pe care o produce.
• Statul încasează dividende de miliarde din energia produsă.

În România, statul controlează 70% din producţia de energie și tot el se întreabă cum poate reduce preţul curentului pe care chiar îl produce.

Paradoxal, exact din scumpirea energiei vin miliarde de lei sub formă de dividende către buget: Doar Hidroelectrica şi Nuclearelectrica, responsabile pentru jumătate din energia ţării, aduc statului aproape 30 de miliarde de lei între 2016 şi 2024.

În acelaşi timp, aproape 4 milioane de români văd cum factura la energie se dublează de la o lună la alta, iar în loc de soluţii directe se discută despre „market makers”, preţuri dinamice sau contorizare inteligentă, scrie ZF

Ce spune Felix Lucian Căprariu, Președinte, Patronatul Întreprinderilor Mici și Mijlocii București-Ilfov?

„Dacă luăm piața de energie din ultimii trei ani și, în special, după perioada de pandemie, vă pot spune că statul a încercat în multiple cazuri să intervină asupra prețului prin intermediul Agenției Naționale de Reglementare în Energie, care este reglementatorul de pe teritoriul României. Din păcate, nu a identificat soluțiile reale. Intervențiile pe care le-a avut, atât prin aplicarea plafonării tarifelor către consumatorii teoretic vulnerabili – așa se întâmplă când iei măsuri fără o analiză de impact reală a ceea ce înseamnă consumator vulnerabil – nu au fost eficiente.

Realmente, tot ceea ce vedem astăzi în piață, pe comportamentul de cost ridicat al energiei, care impactează sectorul economic din România, dar totodată generează venituri la bugetul de stat, este rezultatul unor politici defectuoase și al întârzierilor de investiții, pe care România a uitat să le mai stimuleze și să le aducă cât mai repede în zona de exploatare. Discutăm de investiții în capacități mari de energie, în special cele cu componentă de finanțare europeană. Ne uităm la Ișalnița, la Tarnița, la Iernuț – trei mari zone de interes pentru capacitățile de energie, care ar fi creat o competitivitate reală și între companiile de stat.

Ar fi generat ceea ce lipsește astăzi cel mai mult: energia în bandă. Imposibilitatea de a gestiona energia venită din sectorul regenerabil duce la creșterea acestui cost. Totodată, avem întârzieri la dezvoltarea infrastructurii de medie și înaltă tensiune, în special rețelistica de medie tensiune, care este în subordinea distribuitorilor. Avem patru mari distribuitori pe teritoriul României. Putem spune că principalul distribuitor pe care România îl are este Electrica Distribuție, care se află sub controlul ministerului.

Dar politicile pe care le-au avut au fost canalizate mai mult pe creșterea capacităților de energie regenerabilă. Foarte puțini au reușit să investească, chiar dacă au aplicat, pe partea de rețea. Toate acestea, coroborate, au dus la o creștere a componentei de taxă de distribuție pe care o identificăm în tariful de tranzacționare a energiei, care, într-adevăr, generează venituri la bugetul de stat, dar scumpește energia.

În viitorul apropiat sperăm ca Ministerul Energiei să intervină asupra acestei anomalii prin controlul pe distribuție, cu ajutorul – sperăm – studiilor pe care ANRE le face în momentul de față, și să identifice o soluție reală de impact asupra costurilor indirecte din energie. De ce vă spun asta? Pentru că, dacă ne uităm pe piața intrazilnică, pe bursa de energie din România, pe piața zilei următoare (PZU), tariful de achiziție de la producător și, în special, achiziția de la producătorul privat este undeva la 300 de lei pe megawat. Luați în calcul diferența până la 1600-1700 de lei pe megawat, pe care îl vedem tranzacționat către consumatorul real.

Discutăm de TVA, de taxă de distribuție, de taxă de transport, pe care o identificăm chiar și în zonele în care o încasează Transelectrica. O identificăm în situațiile în care energia plecată de la producător nu ajunge în instalațiile operatorului de transport național și, cu toate acestea, în factură există această componentă. Congenerarea de înaltă eficiență, certificatele verzi care au devenit „oaia neagră” a energiei – dar cu impact mai mic –, toate contribuie la cost. Mai ales în zona de cantitate pe înaltă tensiune tranzacționată o identificăm, în special, către cei care sunt poluanți.

Aceste abordări pe care le vedem astăzi în piață sunt datorate, în mod deosebit, politicii de neacordare prioritară a investițiilor pe distribuție, transport și capacități de bandă, pe care România nu le deține la nivelul necesar. Echilibrarea se realizează prin import-export, dar scump, pe vârfuri de sarcină și preț, în timp ce alte state-membre au reușit să nu mai apeleze la astfel de soluții.

Este sursa de venit la buget în momentul în care există un deficit major. În ultimii trei ani, o hotărâre de guvern obligă companiile de stat, pentru că au lichiditate, să plătească dividende către acționari. Este normal, dacă luăm guvernul ca pe un om de afaceri: în momentul în care intră în deficit de lichiditate, apelează la „pungulița cu aur”, respectiv energia, în care în ultimii șapte-opt ani a uitat să mai investească, dar știe că poate aduce lichiditate rapidă, pentru că orice consumator își va plăti factura. Chiar dacă legea spune că nu îl poți deconecta de la rețea, sunt cazuri în care ți se scoate siguranța și ești nevoit să plătești.

Pe de altă parte, această plafonare, în primul an, a mutat o parte din banii pe care îi aveam pentru investiții în zona de energie către zona de susținere a comercializării, pentru că acei bani erau mai ușor de adus la bugetul de stat. Practic, nu am făcut altceva decât să subvenționăm activitatea de comercializare a energiei. Nu am stimulat o politică de reducere a costului, ci un transfer de capital dintr-o linie bugetară în alta. Ca urmare, am plafonat aproape un an și jumătate tarifele, iar în momentul în care am ridicat plafonarea, prețul a ajuns mult prea mare, mai mare decât estimările furnizorilor. Pentru că jucătorii sunt multipli, piața nu este competitivă și se simte o formă de control la tarife. Să sperăm că, în două luni, piața se va stabiliza și vom putea interveni prin competitivitate pe partea de furnizare, în urma controalelor pe care ANRE le derulează acum.

Pe termen scurt, ar trebui modificată legislația de comercializare a energiei și aplicate măsurile pentru comunități energetice, atât pentru persoane fizice, cât și juridice. Mai concret, dacă am un producător lângă mine și suntem pe aceeași instalație, racordați, să pot cumpăra energia direct de la el, fără să mai plătesc taxele de distribuție și transport. Aceasta ar aduce o relaxare a costului și un plus de competitivitate.

Primii operatori care au intrat în astfel de analize sunt distribuitorii din zona Moldovei, venind cu o versiune de comunitate energetică prin care consumatorii pot să gestioneze costul energiei direct de la producătorul local. Pe termen lung, soluția este deschiderea rapidă a șantierelor și finalizarea investițiilor în capacități de energie în bandă, care pot regla dezechilibrele. În prezent, aproape 10.000-15.000 MW de energie regenerabilă aduc costuri ridicate din cauza dezechilibrelor.

Când nu bate vântul, turbinele se opresc și trebuie să intri cu energie în bandă, ceea ce scumpește suplimentar pentru consumator. Dacă finalizăm rapid rețelele de 110 kV și infrastructura națională de transport, abia atunci putem intra într-o zonă de confort a costului. Fără investiții reale, nu putem regla piața. Piața externă aduce, de asemenea, creșteri de cost, chiar dacă teoria spune că statele vecine au energie mai ieftină. În realitate, costurile sunt corelate cu puterea de cumpărare, nu cu producția.

De aceea, este nevoie de programe investiționale pentru energie regenerabilă destinată autoconsumului, dar legislația actuală complică certificarea capacităților de autoconsum. Dacă reglementezi excesiv instalațiile proprii, care nu impactează rețeaua națională, stopezi investițiile. Vedem deja o reducere a interesului pentru aceste investiții. Legislația de certificare este prea complexă, ceea ce descurajează micii întreprinzători.

Astfel, apar decizii haotice, lipsă de dialog real între reglementator și consumatori. Nu trebuie să privim doar către minister, ci către ANRE, care ar trebui să adreseze întrebări concrete, să analizeze categoriile de consumatori și abia apoi să emită ordine sau măsuri tehnice ce pot dezechilibra rețeaua”, spune el.