Străinii dețin 28.000 ha în România. Cezar Gheorghe, expert analist pentru comerțul cu cereale: În România, costul pe hectare este mult redus, să spunem, între 6.000 până aproape de 12.000 de euro, poate un hectar de pământ bun

• Străinii dețin 28.363 ha de teren agricol pe persoană fizică.
• ANCPI nu știe câte terenuri agricole dețin firmele străine.
• În 2021, străinii aveau 21.050 ha; acum ajung la aproape 28.400 ha.
• Terenurile deținute se întind în 34.000 de parcele din zone rurale.
• Persoanele fizice străine dețin 0,27% din terenul agricol românesc.
• Majoritatea terenurilor mari sunt deținute prin firme.
• Agricost, firmă arabă, lucrează 57.000 ha în Insula Mare a Brăilei.
• Străinii vin din Italia, Germania, Moldova, Olanda și Spania.
• Doar 3% din companiile agricole din România au capital străin.

În doar patru ani, suprafața de teren agricol deținută de cetățeni străini pe persoană fizică în România crește cu 33%, până la peste 28.000 de hectare, echivalentul a două orașe mari precum Timișoara sau Cluj-Napoca.

În 2021, străinii dețineau 21.050 de hectare, dar până în 2024 cumpără aproape 7.300 de hectare în plus, potrivit ANCPI.

Totuși, adevărata dimensiune a fenomenului este greu de estimat. Statul român nu deține o evidență centralizată cu privire la terenurile agricole deținute de persoane juridice controlate de investitori străini, deși mari companii precum Agricost, deținută de arabii de la Al Dahra, lucrează concesionat 57.000 de hectare în Insula Mare a Brăilei.

În total, în România sunt 13,4 mi­lioane de imo­bile şi 10,6 milioane de hectare cu categoria de folosinţă „teren agricol“, din care 33.940 de imobile şi 28.363 de hectare sunt deţinute de cetăţeni străini. Ce-i atrage pe investitorii străini la pământurile românești?

Ce spune Cezar Gheorghe, expert analist pentru comerțul cu cereale, pentru Aleph Business?

Ce îi determină pe investitorii străini să cumpere masiv terenuri agricole în România? Care sunt factorii care fac atractivă această piață pentru ei?

„Este extrem de simplu. Hai să enumerăm factorii. Unu. Cumpărați pământ care nu se mai fabrică, ăsta e primul factor. Doi. Este calitatea solului românesc, care este net superioară, să spunem, solului franțuzesc sau italian, dacă e să luăm. Pentru că marea pondere a investitorilor sau a străinilor care cumpără în România sunt francezi sau italieni.

Dacă vorbim de solul românesc, el are calități net superioare. Un fermier francez care a fost în viță pe aici cu noi și ne-a învârtit un pic pe câmpii, a băgat efectiv mâna în pământ și a spus, voi aveți aici unt pe pâine față de ce am eu. Dar, într-adevăr, e un sol argilos și seamănă în pietriș. Efectiv în pietriș.

Mai mult decât atât, avem costul pe hectar. Chiar aseară vorbeam cu cineva din zona Caraș, un cetățean italian care muncește vreo 700 hectare aici și spunea că a vândut 11 hectare de sol argilos foarte, foarte prost, ca să-i spunem așa, cu 32.000 de euro pe hectar în Italia.

În România, costul pe hectare este mult redus, să spunem, între 6.000 până aproape de 12.000 de euro, poate un hectar de pământ bun. Aici este atractivitatea, aici este calitatea solului și aici, aș îndrăzni să spun, este viitorul. Pentru că solul nostru întotdeauna a generat recolte bune, noi nu avem încă randamentele necesare din simplul motiv că nu aplicăm tehnologie și nu avem încă compactat, la nivel național, pământul. Este foarte atomizat încă”, spune el.

De ce nu există o evidență oficială a terenurilor deținute prin firme cu capital străin, în condițiile în care marile exploatații agricole sunt, în realitate, operate prin persoane juridice?

„Nu cred că nu există un registru cu firmele care dețin pământ. Problema e, care de fapt o enunțați dumneavoastră, este alta. Vorbim de cadastrare, la nivel național, care există, dar lipsește cu desăvârșire. Dacă mergi la ANCPI să ceri aceste date și ceri acces la datele satelitare prin Geosys, ești refuzat în modul elegant. Trebuie să știți că și în rândul cetățenilor români care exploatează pe persoană fizică pământul în România, sunt foarte multe exemple în care lucrează o dimensiune a exploatației, să spunem, nu știu, 500 -600 hectare și mai au pe lângă între 80 și poate 150 de hectare, care sunt ale nimănui efectiv și lucrează de 30 de ani. Nici măcar nu fac acel uz de uzucapiune ca să intre în proprietatea lor.

Deci la noi este o debandadă totală, nimeni nu știe ce, cum și al cui este până la urmă, pentru că se vând de-a valma, se vând parcele de teren și de câte două, trei ori. Aici e marea problemă. Cadastrarea la nivel național, cadastrarea care ar implica apoi, în mod logic, o comansare a terenurilor. Pentru că mă leg de prima întrebare a dumneavoastră și vă spun, comansarea generează, efectiv, randamente bune și producții agricole bune. Dacă nu avem comansare și avem încă atomizarea aceasta de 800.000 de proprietari de terenuri la nivel național, față de 56% din pământul, pentru cultura mare vorbim acum, muncit de 13.000 de ferme, e o diferență și o discrepanță extremă, extremă.

Încă suntem tributari conceptului vechi, din păcate, care s-a perpetuat. Aș putea să-l înțeleg, dar totuși trebuie să se termine o dată cu el. Că e pământul meu, sindromul lui Ion și am văzut destule cazuri în care, efectiv, cu un proiectar sau doi, nu doresc și nu pot să se asocieze. E pământul de la mămica și nu e ok, chiar nu este ok. Trebuie să depășim o dată acest prag pentru că nu mergem nicăieri în acest rând. Dar să știți că de aici vine totul, de la legea cadastrării. De aceea nimeni nu știe cu exactitate cât, cum și al cui este”, adaugă el.

Ce riscuri generează lipsa unei evidențe clare privind investitorii străini care operează prin societăți comerciale, într-un sector vital precum agricultura?

„Trebuie să știți că aici putem segrega lucrurile în două. O dată, investitorii străini care muncesc, efectiv, pământul, fermieri, și nu fac decât să aducă un aport tehnologic și randamente bune în agricultură și aici nu văd niciun risc. Puțin mă interesează că e străin sau că este român, atât timp cât muncește pământul bine și se racordează, efectiv, din punct de vedere fiscal, la sistemul legislativ românesc. Oamenii ăștia nu poate să plece cu pământul în spate, că n-au unde să ducă, pământul rămâne aici la noi.

Dar, dacă vorbim de al doilea palier și vorbim de fondurile de investiții, care nu fac altceva decât să facă o agregare, o coagulare a suprafețelor de teren, fără a avea clar o țintă de randamente foarte ridicate, ei doar urmăresc creșterea valorii terenului și apoi vânzarea după anumită vreme, având un factor suprem acolo. Cheltuieli în cât mai mici, dacă se poate, un profit, și așteptăm câțiva ani până crește valoarea terenului și apoi vindem. Aici e problema.

În altă parte nu văd nici o problemă. Legende urbane, cum că nemții luau vagoane cu pământ de la Moțățeii din Dolci pe vremea războiului și duceau în Germania, să le uităm, că sunt doar legende urbane. Pământul rămâne al României, până și exemplul menționat de dumneavoastră cu agricostul. Știți? Aldahra măcar plătește redevență statului român față de cine a fost înainte, nu nominalizăm, că nu mai facea reclamă nimănui, care nu plătea redevență statului român și, efectiv, statul era păgubit”, conchide el.