Să-ți fie bine! Rușinea e un sentiment ciudat

Rușinea e un sentiment ciudat: te micșorează, dar uneori te și trezește. Când spui „mi-e rușine că nu-mi apăr istoria”, de fapt spui că încă îți pasă. Iar asta e o veste bună. Pentru că un popor care mai poate simți rușine încă mai are conștiință și conștiința e primul pas spre demnitate. Chiar si catre demnitatea uitată.

Ne apărăm istoria nu prin strigăt, ci prin adevăr. Nu prin exagerări, ci prin memorie limpede. Istoria nu e un muzeu prăfuit, e un manual de supraviețuire scris cu sânge, muncă, greșeli și reușite tardive. Când o lăsăm să fie batjocorită sau uitată, nu pierdem doar nume și date; pierdem repere. Și fără repere, ajungem ușor de condus de orice minciună bine ambalată. Doar suntem manipulabili.

Cum ne apărăm „cu rușine”? Începând cu gestul simplu de a recunoaște: n-am știut, n-am citit, n-am întrebat. Rușinea sănătoasă nu e bătaie cu pumnul în piept, ci o pauză sinceră: „Stai. Asta e despre noi. De ce nu știu?” Apoi vine curajul: să învățăm, să corectăm, să spunem „nu e chiar așa” când cineva falsifică, să ne asumăm și paginile luminoase, și pe cele grele. Nu există iubire de țară fără maturitate.

Ne apărăm istoria când vorbim respectuos despre înaintași, dar și când nu facem din trecut o armă împotriva altora. Când păstrăm monumentele, arhivele, poveștile bunicilor. Când citim o carte, vizităm un loc, întrebăm un profesor, sprijinim un muzeu, sau măcar nu facem mișto de cineva care vrea să învețe.

Patriotismul adevărat nu e gălăgie și nici dominatie; e responsabilitate, adevăr si dreptate. E să nu-ți fie rușine de cine ești și, dacă ți-a fost, să transformi rușinea în acțiune: educație, respect, adevăr, comunitate. Așa îți aperi istoria: nu ca să pari mai mare, ci ca să devii mai drept.

Dreptate si frăție in tara care își uita încet si sigur Istoria.