Într-o garsonieră unde canapeaua are drept de veto, trăiește Doru, bărbatul care consideră „mâine” o unitate de măsură. Telecomandă click-click, pungi de chips, un ceas care ticăie timid
Dacă universul vrea ordine… să vină el s-o facă. Eu susțin energia… prin odihnă. Sonerie. Ușă. Intră Mara cu pași hotărâți.Bună. Am venit să-ți aduc o veste: ești promovat. La… stat? La viață. Am observat ceva: lenea ta nu e „comoditate”, e un fel de frică mascată. Dacă nu începi, nu poți greși, nu? Eu doar… optimizez.Doru a învățat că e mai sigur să nu încerci decât să te dezamăgești. În spatele glumei, stă anxietatea: „dacă nu ies bine, mai bine nu fac”. Mara vede asta și nu-l ceartă; îi schimbă regulile jocului. Uite planul: 10 minute muncă, 5 minute pauză. Nu negociem cu canapeaua.Dar canapeaua e… familie.Perfect. Îi spunem „mătușa” și o vizităm după ce speli vasele.Cronometru pornește. Un „bip” autoritar. Vasele… sunt multe.Nu. Sunt doar niște farfurii cu complex de superioritate. Hai.Apă curge, vase clincănesc. Doru fredonează involuntar. Hei… după primele trei, parcă nu mai doare.Exact. Motivația vine după start, nu înainte. Creierul tău vrea dovada că poți.Și, pentru prima dată, Doru simte o victorie mică, dar reală. Nu s-a schimbat peste noapte—doar a început.„Bip” cronometru. Mara aplaudă. Canapeaua te primește în audiență.Spune-i mătușii că vin… după ce șterg blatul. Să nu creadă că m-am înmuiat.Final fericit: nu l-a „reparat”, l-a pornit. Iar Doru, în sfârșit, a înțeles: cea mai grea muncă e să începi după aceea, devine… aproape comic de simplu.
Advertisment