Alexandru Georgescu, expert în relații internaționale: Americanii se focusează pe acorduri individuale și individualizate, modulare, care, de fapt, sunt aliniate nu doar la principii economice și la interese economice, dar și la interese geopolitice, de securitate, tehnologice

• Alexandru Georgescu, expert în relații internaționale: Americanii se focusează pe acorduri individuale și individualizate, modulare, care, de fapt, sunt aliniate nu doar la principii economice și la interese economice, dar și la interese geopolitice, de securitate, tehnologice.
• UE și SUA discută un acord comercial ce ar introduce un tarif de 15% pentru majoritatea bunurilor europene; Comisia propune reduceri, dar decizia finală aparține Casei Albe.
• În lipsa unui acord, Bruxelles-ul pregătește contra-tarife de 93 miliarde €; industriile auto, a băuturilor alcoolice și a avioanelor sunt cele mai expuse.

Uniunea Europeană și SUA se apropie de un acord comercial care ar impune un tarif de 15% pentru majoritatea bunurilor europene, similar celui agreat cu Japonia. Comisia Europeană propune eliminarea unor tarife, dar decizia finală aparține Casei Albe. În absența unui acord, UE pregătește contra-tarife de 93 de miliarde de euro, ca răspuns la amenințările lui Trump cu tarife de 30%. Cele mai expuse sunt industria auto germană, producătorii de băuturi alcoolice și de avioane. Casa Albă consideră însă aceste informații drept speculații.

Ce spune Alexandru Georgescu, expert în relații internaționale?

„În primul rând, acordul Marii Britanii cu SUA nu este chiar atât de bun precum pare în primă instanță, pentru că, spre exemplu, există un sistem de cote la produse metalurgice sau la mașini. Deci primele 100.000 de mașini exportate din Marea Britanie către SUA ar fi sub tarif 10%, după aceea ar fi sub tarif 27,5%, ce este peste 100.000. Dar, într-adevăr, este, pare a fi, în contextul în care nu toate detaliile sunt cunoscute, pare a fi un acord mai bun.

Dar, în același timp, trebuie să nu uităm de faptul că UK, în multe privințe, subordonează anumite interese de securitate și economice Statelor Unite ale Americii sau renunță la suveranitatea câștigată post-Brexit. Spre exemplu, acordul cu UK menționează cooperarea pentru a combate războiul economic efectuat de terți. Asta este o chestiune directă aplicabilă Chinei, în condițiile în care Keir Starmer, după ce a ajuns la putere, a încercat să efectueze o resetare a relațiilor cu China pentru a îmbunătăți nu doar relațiile economice, dar și cele diplomatice.

Practic, acordul acesta cu UK are valențe de securitate și valențe strategice mult mai mari în multe privințe decât latura economică și nu este un acord economic pur. Reflectă, de fapt, poziția UK-ului, Regatul Unit de Putere Mijlocie, care nu mai are capacitatea de a folosi pârghiile pe care le avea în trecut pentru a impune o viziune strategică proprie și s-ar putea să fie definitorie pentru viitoare acorduri ale sale cu alte puteri. Dar UE, fiind un bloc economic atât de mare, pentru că și cifrele sunt mult mai mari, având în vedere capacitatea economică mai mare, dar și excedentul comercial foarte mare pe partea de produse a UE, mai ales după chestiuni cum ar fi ozempicul, medicamentul pentru slăbire, au sporit și mai mult acest excedent.

Deci nu le-aș compara direct. Este clar că americanii nu mai gândesc în termeni strategici la nivel înalt. Gândiți-vă că în urmă cu două administrații se punea problema Trans-Pacific Partnership, Transatlantic Trade and Investment Partnership, adică americanii voiau să aibă acorduri cadru care să guverneze cooperarea economică cu regiuni întregi.

Acum, americanii se focusează pe acorduri individuale și individualizate, modulare, care, de fapt, sunt aliniate nu doar la principii economice și la interese economice, dar și la interese geopolitice, de securitate, tehnologice. Și în acest sens ele diferă de la o țară la alta, în funcție de programul de cooperare dintre cele două și interesele strategice ale americanilor acolo. Ce pot să spun despre acordul cu UK este că pare că 10% reprezintă noua bază, să zicem așa, tarifară și orice stat care va căuta să aibă pe viitor un fel de clauză a națiunii celei mai favorizate în relația cu SUA probabil că va ținti acel nivel de 10%.

Dacă ne uităm la ideea aceasta de negociere în mediul privat, trebuie tot timpul să fii dispus să renunți, ca să ai pârghia psihologică pentru a-l convinge pe celălalt să fie de acord cu o compromitere parțială a intereselor sale. Un acord bun este un acord care nemulțumește ambele părți, așa se spune. Au existat mai multe critici la adresa Uniunii Europene cum că nu și-ar fi jucat foarte bine mâna, nu a fost foarte agresivă, avea o mână bună, dar nu a jucat-o pe deplin.

Nu a invocat încă de la începutul negocierilor instrumentul anticoerciție și capacitatea de a-l instrumentaliza. Francezii au dorit acest lucru, dar celelalte țări au vrut o abordare mai puțin contondentă față de SUA. Este clar că opțiunea nucleară în acest moment rămâne cea de a scoate negocierile din zona de tarife pe produse fizice și de a merge în zona de suprataxare, inclusiv taxare punitivă, a serviciilor, mai ales pe zona de înaltă tehnologie, unde există un lobby autohton în USA foarte puternic și foarte influent politic.

Și așa s-ar pune presiune pe Trump. Dar, din nou, aceasta este opțiunea nucleară, pentru că inclusiv Trump, căruia îi place să fie imprevizibil, ar putea să reacționeze mult mai dur la o astfel de tentativă și, cum ați spus dumneavoastră, să rezulte de fapt într-o escaladare comercială, în care, la fel cum a fost faza inițială dintre SUA și China, să se ajungă la tarife de, nu știu, peste 100%. Interesul lui Trump marșează pe faptul că el are un electorat puternic în spatele lui la nivel local, ceea ce nu este cazul pentru Uniunea Europeană, care este și fragmentată, dar și multe dintre guvernele statelor influente din Uniunea Europeană au probleme cu electoratul lor și, inclusiv fiind multe sisteme parlamentare, sunt vulnerabile.

Și asta înseamnă că Trump are spațiu de manevră pentru a se juca cu interese economice, inclusiv ale electoratului său, pentru a obține altceva pe linie strategică sau a risca aceste interese pentru a obține ceva mai bun pe partea economică. Și el exploatează acest lucru. Fundamental pentru Uniunea Europeană este, mult mai vătămătoare din punct de vedere economic, să aibă această incertitudine.

Nu e vorba dacă tariful ar fi 15%, 10%, 20%, ci faptul că exportatorii europeni, producătorii europeni, nu știu exact care va fi rezultatul zilei de mâine, în condițiile în care Donald Trump ar putea să spună „hai să facem tarif de 50%”. Iar această incertitudine este cea care frânează și alte investiții, planuri de expansiune, inclusiv planuri de a reorganiza pentru a eficientiza afacerile. Și, practic, firmele țin cu dinții de banii respectivi, că nu se știe cum vor avea nevoie de ei.

Asta înseamnă că interesul Uniunii Europene este, de fapt, de a încheia un acord cât mai repede, nu neapărat cel mai bun acord, deși, desigur, public asta ar spune negociatorii europeni. Nici nu știm ce se petrece în spatele ușilor închise. Acest 15% anunțat nu este neapărat, deși în ochii publicului, care este de fapt publicul consumator, pare cea mai importantă chestiune.

Dar dacă ne uităm la aspectele de securitate, geopolitice, geostrategice, tehnologice ale acordului cu Marea Britanie și aspecte care se regăsesc inclusiv în acordul cu Japonia, vedem că sunt și alte chestiuni importante care probabil se negociază în acest moment și nu se spun public. În primul rând, este vorba despre comportamentul Uniunii Europene din punct de vedere economic, abordarea sa față de terți, inclusiv sau mai ales față de China. În al doilea rând, este vorba despre aspecte legate de securitate sau dorința anunțată a lui Donald Trump ca companiile americane să aibă posibilitatea de a accesa, de a-și oferi produsele în cadrul programului european Readiness 2030, fostul Rearm Europe, care prevede 800 de miliarde de euro investiți în apărare pentru țările UE, printre care 150 de miliarde ar veni din finanțare a Comisiei Europene, pe bază obligațiilor europene.

Deci sunt mai multe interese acolo, 15% ar putea să fie chestiunea pe care au hotărât-o din prima, cea mai ușoară chestiune de rezolvat, și restul sunt, de fapt, cele mai dificile chestiuni, inclusiv insistența americană asupra unei deschideri a unor piețe europene pentru produse americane, care au fost până acum nu neapărat închise, cât greu accesibile, spre exemplu pe zona de produse agricole, care țin cont de standardele fitosanitare foarte diferite dintre SUA și UE, dacă ne gândim la alimente modificate genetic sau alimente produse cu ingrediente din surse modificate genetic și, spre exemplu, standardele de siguranță pe șosele, care împiedică ca mastodonții aceia americani să fie importați pe scară largă în UE, inclusiv Cybertruck-ul lui Elon Musk.

Deci chestiunea este foarte complicată aici și europenii nu sunt neapărat uniți, deși au încercat să pară uniți public, nu sunt neapărat uniți, pentru că au inclusiv — aceasta a fost, de fapt, geniul lui Donald Trump — de a îmbina zona economică cu cea de securitate și, pe lângă interesele economice uneori divergente, ținând cont de faptul că sunt unele state europene care nu au interese economice atât de mari în relația cu SUA, există și interesele divergente pe partea de cooperare cu SUA în alte domenii, cum ar fi cea militară de apărare, dacă ne uităm la Estul Europei.

Deci, situația este complicată, europenii nu și-au jucat atât de bine mâna, au capacitatea de a impune o durere economică majoră americanilor, dar Donald Trump are capitalul politic de a retalia și de a escalada la rândul său și rămâne de văzut cum va arăta acordul final, dacă, cumva, europenii vor ajunge ca japonezii să promită 550 de miliarde de euro investiți în SUA, ca o componentă importantă a acordului cu japonezii. Mai degrabă m-aș uita la acordul cu Japonia decât la acordul cu Regatul Unit, pentru a compara cât de bun a fost dealul făcut de europeni”, spune el.