România este un paradox continuu. În 1990, opt din 10 români lucrau. Astăzi, conform unei analize a Ziarului Financiar numai șase din 10 români lucrează. Cel puțin din punct de vedere oficial și statistic. Suntem țara care este în topul european al ratei de ocupare a forței de muncă, dar într-un sens negativ.
La noi avem cel puțin două milioane de români care se află în țară, care pot să muncească, dar nu muncesc. Dar, toți acești oameni, paradoxal, nu figurează ca șomeri, România având doar 5%, una dintre cele mai scăzute rate ale șomajului din Uniunea Europeană. Dimpotrivă, companiile spun că ar angaja și mai mulți oameni, dar nu au de unde să-i ia, pentru că nu prea vin să muncească. Așa că multe companii și-au îndreptat atenția către muncitorii asiatici.
Întrebarea este cine sunt acești oameni care au vârsta cuprinsă între 21 și 55 de ani, care pot să muncească, dar nu muncesc? Unde-i găsim, ce fac ei toată ziua? Din ce trăiesc? Acești români par să nu aibă o nevoie de bani sau să ceară salarii mai mari ca să vină să muncească. O parte îi găsim în zona rurală, dar și în zona urbană. Neavând o problemă locativă, adică au unde să stea și să locuiască, nu au această problemă de a munci ca să-și plătească locuința. Tinerii se învârt între mici afaceri la nivel local, stau pe pariuri și poate câștigă ceva bani, unii fac videochat, o profesie extrem de bănoasă, unii fac mici comisioane, „ia marfa și du-o acolo”, iar unii fac naveta între România și occident.
Toată lumea se întreabă cum ar putea fi integrați toți acești oameni pe piața muncii din punct de vedere oficial. Nu știu dacă cineva are o soluție, mai ales că nimeni nu țipă că nu ar avea bani cu ce să trăiască.
Advertisment