- Datoria publică a României ajunge la 964,4 mld. lei.
- Datoria publică crește de 3 ori față de 2017.
- PIB-ul se dublează în aceeași perioadă.
- Un leu împrumutat este echivalentul unui leu la PIB.
- România plătește 45 mld. lei dobânzi în 2025.
- Dobânda medie este de 4,5%, dublă față de 2020.
- Dobânzile interne sunt mai mari decât cele externe.
- Costurile cresc până în 2031: 100 mld. lei/an.
- România se împrumută cu 6,3%-7,5% dobândă.
- Deficitul: 8,64% din PIB în 2024.
România ajunge în 2025 la o datorie publică record: 964,4 miliarde de lei. De trei ori mai mare decât în 2017. Iar costurile explodează. Numai anul acesta plătim peste 45 de miliarde de lei doar pentru dobânzi, o sumă care împinge bugetul în deficit. Ne împrumutăm mult, dar cu efect tot mai mic în economie. Un leu luat cu împrumut aduce înapoi doar un leu în PIB.
Și mai grav? Refinanțăm vechile datorii la costuri tot mai mari, între 6,3 și 7,5% dobândă, printre cele mai mari din Uniune Europeană. Iar calculele pe termen lung arată că în doar 6 ani, vom plăti anual 100 de miliarde de lei doar pentru dobânzi. România e prinsă în datorii, iar ieșirea nu mai ține doar de cifre, ci și de încredere.
Ce spune Radu Mușetescu, economist, pentru Aleph Business?
România are încă o datorie publică sub pragul de 60% din PIB, dar ritmul de creștere este tot mai rapid. Cât de important este ritmul, comparativ cu nivelul absolut? Și ce ne spune asta despre direcția în care merge economia?
„Într-adevăr, ritmul de creștere al datoriei în România este relativ ridicat. Este cumva îngrijorătoare creșterea anumitor tipuri de cheltuieli ale Guvernului României, printre care cheltuielile cu salariile din sectorul public. Însă, per ansamblu, suntem la un nivel pe care eu îl apreciez ca fiind rezonabil și fiind chiar într-o poziție bună. Ca să vă dau câteva comparații internaționale, într-adevăr, avem o datorie care este încă sub 60% din PIB, exact cum, de exemplu, este și datoria în cazul Poloniei. Și suntem încă departe de marile economii ale Uniunii Europene, cum este Germania, care are undeva peste 60% din PIB datorie publică. Și nu mai vorbesc de țări precum Franța, Italia, care sar peste 100%. O economie precum Grecia, de exemplu, are o datorie publică raportată la PIB de circa 150%. Deci, din acest punct de vedere, România este încă departe, din opinia mea, de niște niveluri îngrijorătoare.
Dar, într-adevăr, cum ați menționat, acest prag de 60% este important, fiindcă el este una dintre condițiile pentru a adera la zona euro. În momentul în care România va trece de acest prag de 60%, este în pericolul de a nu satisface criteriile de integrare în zona euro, ceea ce, în opinia mea, ar fi o problemă semnificativă pentru economia României. Într-adevăr, costurile acestei datorii se duc undeva la circa 9 miliarde de euro pe an, însă, într-adevăr, și din acest punct de vedere, deși în termeni absoluți este o cifră, bineînțeles, mare, de exemplu, ea depășește investiții străine directe în România, dar, pe de altă parte, acest serviciu al datoriei publice este încă departe de niște niveluri îngrijorătoare. Ca să vă dau un singur exemplu, iarăși o comparație internațională, cheltuielile cu datoria publică pentru Ungaria sunt mai mult de dublu decât cele ale României în produse intern brut. Deci, avem încă niște indicatori care, în opinia mea, pe plan regional și internațional sunt relativ rezonabili, sunt în limite, hai să le spunem, bune, dar, într-adevăr, ceea ce contează sunt și niște evoluții, hai să le spunem, nefavorabile. Această creștere a cheltuielor guvernamentale și, nu în ultimul rând, deficitul de cont curent.
Ați menționat mai devreme deficitul comercial al României, într-adevăr, de circa 30 de miliarde de euro pe an, dar acest deficit comercial se duce și în deficitul de cont curent, adică, practic, în România, ies circa 20 și ceva de miliarde de euro, înglobând toate fluxurile financiare, comerciale și așa mai departe. Acestă ieșire de euro din România, în acest moment, aparent, este compensată doar prin îndatorare. Deci, ceea ce este îngrijorător cu datoria României nu este încă nivelul său, ci faptul că, în acest moment, aparent, ea este folosită doar pentru a atinge niște scopuri conjuncturale relativ de echilibrarea acestui cont curent și, bineînțeles, de echilibrarea deficitului bugetar. Statul român, la rândul său, cheltuie cu mult mai mult decât încasează, ceea ce este, într-adevăr, o problemă pentru viitor”, spune el.
Vedem că în ultimii ani un leu împrumutat aduce doar un leu în PIB. În teorie, datoria publică ar trebui să stimuleze creșterea economică. Unde se rupe această logică în cazul României? Ce nu funcționează?
„Într-adevăr, pentru mai toate statele din lume, datoria publică este un mod de a-ți acoperi deficitul guvernamental. Și, din acest punct de vedere, cea mai mare parte a acestei datorii intră în ceea ce se numește consum guvernamental, care, la rândul său, la un moment dat, se vede în economie. Mai ales în consum. Și, într-adevăr, motorul creșterii economice a României în ultimii ani a fost tocmai acest consum. Statul român cheltuie foarte mult pe salariile bugetarilor. Bugetarii sunt într-un număr mare relativ la angajații de sectorul privat, iar acest lucru, într-un anume sens, stimulează consumul și, practic, creșterea economică. Dar, așa cum observați dumneavoastră, este, într-adevăr, o creștere economică, să zicem, pe termen scurt, care nu pune premizele investițiilor semnificative și nu asigură faptul că, pe viitor, să zicem așa, veniturile statului român vor crește.
Din acest punct de vedere, raportat la toate aceste cheltuieli, este, cum să zic, într-un anume sens, nefericit, faptul că statul român cheltuie mai mult pe salarii curente decât pe investiții în infrastructură și alte elemente care ar putea asigura o creștere a veniturilor sale pe viitor. Statul român, cum să zic, nu este neapărat o problemă partea de cheltuieli, cât marea problemă a statului român sunt veniturile. Din punct de vedere al veniturilor din taxe pe care le are statul român, raportat la, de exemplu, Uniunea Europeană, suntem undeva între Irlanda și Malta, printre cele mai scăzute din Uniunea Europeană. Și, în primul rând, nu datorită neapărat a unui nivel redus al taxelor, ci datorită, în ceea ce eu percep a fi o incapacitate structurală a statului român de a corecta ceea ce ar trebui să corecteze, respectiv, taxele pe care le percepe. Ori, din acest punct de vedere, este mult de făcut, este o problemă care nu se rezolvă pe termen scurt”, adaugă el.